Un fost membru al echipajului de pe Titanic, scufundat în aprilie 1912, a vorbit, în cadrul unui interviu, despre momentul în care a avut loc impactul cu aisbergul. Iată care este adevărul despre scufundarea Titanicului și ce s-a întâmplat atunci!

Adevărul despre scufundarea Titanicului

La doar 23 de ani, Frank Winnold Prentice s-a alăturat echipajului Titanicului, pe 4 aprilie 1912. Acesta lucra ca ajutor de magazioner și s-a îmbarcat pe 10 aprilie 1910, cu două zile înainte de tragedia care a rămas cunoscută în istoria lumii. În momentul în care nava a lovit aisbergul, Prentice a povestit că s-a grăbit să meargă pe punte. Acolo a văzut bucăți mari de gheață împrăștiate și i-a ajutat pe pasageri să fie evacuați în bărcile de salvare.

Atunci când doar două bărci de salvare au rămas la bordul navei, Prentice și ceilalți colegi de echipaj, Cyril Ricks și Michael Kieran, au vorbit despre ce este de făcut în continuare. Aceștia au luat decizia de a sări în apă, înainte ca Titanicul să se scufunde în Oceanul Atlantic. Prentice a povestit că a reușit să evite la limită elicele vasului, atunci când se îndrepta spre apă. Supraviețuitorul a păstrat ca amintire ceasul său de buzunar, care s-a oprit în jurul orei 2:20 dimineața, atunci când Titanicul s-a scufundat. Ceasul nu a mai funcționat niciodată de atunci.

După ce Prentice a sărit, nu l-a mai văzut pe Kieran, însă Ricks a fost rănit grav atunci când a căzut în apă. Prentice i-a fost alături până când a decedat. Prentice a fost salvat de barca de salvare nr. 4, care a rămas aproape de epava navei scufundate, pentru a-i prelua pe cei care au supraviețuit. Acesta a primit, atunci, o pelerină de la Virginia Estelle Clark, o pasageră pe care, înainte de scufundarea Titanicului, a ajutat-o să-și pună vesta de salvare. Prentice a convins-o pe aceasta, mai devreme, să urce într-una dintre bărcile de salvare și a fost convins că gestul făcut „i-a salvat viața”.

Cum ar fi putut supraviețui mai mulți pasageri?

Ulterior, în timpul unui interviu acordat pentru BBC, bărbatul a oferit informații despre momentul impactului. Acesta nu ar fi fost, de fapt, un impact puternic.

„Nu a fost un impact puternic, ci mai degrabă o oprire bruscă, ca și cum ai fi blocat frânele mașinii. Și atunci nava s-a oprit. Am avut un hublou deschis și m-am uitat afară.

Cerul era senin, stelele străluceau, marea era perfect calmă. M-am gândit: «Ce se întâmplă?» Nimic nu părea în neregulă, așa că am ieșit din cabină să verific”, și-a amintit Prentice, în 1979.

Nava trecuse deja de aisberg, astfel că Prentice nu l-a putut vedea. Acesta a observat, totuși, cum luminile hublourilor iluminau apa, dar nu existau semne de avarie deasupra liniei de plutire. După ce s-a gândit la tragedie, supraviețuitorul a considerat că ar fi putut fi salvate mai multe vieți atunci. Prentice a observat că primele bărci de salvare care au fost lansate nu erau pline. Pasagerii erau „prea speriați să coboare de pe vapor”, așa că nu au urcat în bărci.

Mai mult, cei aflați la bord „nu credeau că vasul se va scufunda”, după cum a mai adăugat Prentice. Pe Titanic se aflau suficiente bărci de salvare pentru a salva până la 1.178 de persoane. Doar 705 au supraviețuit tragediei. În total, 2.240 de persoane se aflau la bordul Titanicului în acea noapte. Prentice a murit pe 19 mai 1982, la 70 de ani de la tragedie.